Vizualizaţi chisinau pe o hartă mai mare
sâmbătă, 18 februarie 2012
Costumul popular – valoare patrimonială
Costumul tradiţional moldovenesc este un certificat de înaltă iscusinţă şi pricepere, este un etalon de frumuseţe, care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiţii străvechi, o mărturie vie a unui proces de creaţie în masă.
Pe timpuri nu era acceptată copierea motivelor ornamentale de pe costumul altei persoane şi nici înstrăinarea de la tradiţiile comunitare. Fiecare fată trebuia să-şi creeze propriul costum de sărbătoare, lăsînd pe el amprenta tradiţiilor locale şi viziunii sale estetice. Costumul trebuie să corespundă firii omului, să armonizeze cu ţinuta lui, cu culoarea ochilor şi a părului, vîrsta şi locul lui în societate.
Costumul fiecăruia prezenta o valoare unicală şi irepetabilă. Pentru perioada trecutului aproape că nu găsim două costume identice, fiecare avînd unul sau cîteva costume, care se deosebeau de altele parţial prin desen şi culoare, proporţii. Acelaşi mod era şi pentru realizarea cămaşelor brodate ale bărbaţilor. Ei aveau cămaşe brodate de mame, bunici sau viitoarele mirese.
Ca materie primă pentru costumul tradiţional pe parcursul secolelor s-au folosit ţesăturile de casă lucrate manual din fire de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase – „borangic”, care de asemenea se pregăteau în condiţii casnice.
Costumul popular a cunoscut o bogată varietate în dependenţă de factorul social, climateric, demografic etc. Anumite particularităţi funcţionale puteau fi depistate în costumele din mediul rural la tîrgurile de toamnă, la sărbătorile de iarnă, la horele din sate, la nunţi, în zilele de Paşti etc.
Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri pînă în prezent
Istoria este singurul judecător imparţial, care pedepseşte cu asprime „pentru lecţiile neînsuşite”.
Astăzi, ca şi în 1852, rămîne de o actualitate stringentă constatarea lui M. Kogălniceanu: „Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este epoca noastră, în acest timp de haos, cînd oamenii publici, şi oamenii privaţi, bătrîni şi tineri ne-am văzut individualităţile sfîşiate şi iluziile ce erau mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp limanul de mîntuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol, care ne mai poate spune viitorul”.
Studierea, învăţarea istoriei Patriei, însuşirea învăţămintelor ei au fost şi vor rămîne condiţii ale educaţiei tinerii generaţii, afirmării unui popor, ale continuităţii unui stat. Desigur, problemele prezentului trebuie să le rezolve prezentul. Însă problemele nu apar din nimic. Multe din ele îşi au originea în necunoaşterea istoriei, originii limbii şi culturii, ignorarea simbolurilor naţionale, a propriilor eroi şi proslăvirea celor străini.
Istoria Moldovei este reflectată în operele marilor cronicari şi scriitori moldoveni din secolele XV-XVIII, precum şi în cronicile popoarelor vecine. În 1857 apare Istoria Moldovei de Manolaki Drăghici (în două volume) care reflectă 500 de ani din istoria ţării. De atunci şi pînă în zilele noastre istoria Moldovei este scrisă de cuceritori (din vest şi din est), exprimînd punctul lor de vedere.
Pauza a durat prea mult şi a venit timpul ca moldovenii, urmînd exemplul strămoşilor, singuri să-şi scrie istoria. Momentul a venit şi deoarece timp de 150 de ani au fost accumulate numeroase date istorice, arheologice, lingvistice care nu au fost accesibile marilor cronicari şi istorici din secolele XV-XIX. Acestea demonstrează continuitatea milenară din perspectivă istorică, arheologică, antropologică, lingvistică şi genetică, precum şi bogăţia şi originalitatea culturii, poporului ce locuieşte pe teritoriul Moldovei istorice şi Republicii Moldova contemporane.
În prezentările istorice da pe site-ul nostru vom porni de la realităţile statornicite pe parcursul a mai multor milenii în spaţiul carpato-nistrean, fixate în documente şi texte antice şi medievale, reflectate în istoriografia şi diplomatica moldovenească, comentate în lucrările autorilor moldoveni, constatările şi concluziile cărora au fost însumate de Nicolae Iorga: „În adevăr, totul e deosebit între cele două ţări - Moldova şi Ungrovlahia (Valahia, Muntenia) - care la început nici nu se ating”. La rîndul său, istoricul de notorietate europeană L.Boia confirmă hotărît, fară complexe, acest adevăr demult cunoscut: „pînă în secolul al XIX-lea (în realitate: pînă în veacul XX, dar şi mai tîrziu) moldovenii nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus niciodată „români” ci moldoveni.
Cu toate acestea, ne vom strădui să prezentăm numai „ceea ce s-a întîmplat cu adevărat”, adică aşa cum s-a fixat în documente. În prezentările noastre vom folosi terminologia etnică, geografică, socială, etnopolitică numai aşa cum este fixată în documentele de epocă şi acceptată de majoritatea cercetătorilor: geto-daci, sarmaţi, vlahi, valahi, volohi; moldoveni, Terra Moldaviae, Земля Молдавская, uneori - Moldovlahia (de pildă, la Alexandru cel Bun, Petru şchiopul), Moldovania (la Ştefan cel Mare). Nu vom răspîndi asupra veacului al XIII-lea, asupra următorilor 600 de ani termini ticluiţi din interese politice pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Aşadar, urmează o „istorie numai a Moldovei”. Aşa cum a fost, aşa cum este.
